Esența

Sunt unul dintre acei oameni care au ştiut dintotdeauna cine sunt, cu bune şi cu rele, încă de când au înțeles că sunt, că există pe lume. Asta mi-a ajutat în viață, deoarece, atunci când propriul tău contur îți este clar în minte, îți este mai ușor să știi și să obții ce îți dorești de la viață, să faci mai ușor alegerile cele mai grele în viață, să alegi albul sau negrul chiar când situația este gri. Și, chiar dacă uneori am ales greșit, cel puțin am certitudinea că alegerea mi-a aparținut. Sunt un caracter independent prin definiție, dar asezonat cu suficient spirit sangvinic pentru a nu fi o solitară.

Sunt un lider natural cu instincte bune și voce puternică. Am conștiința clară a faptului că singurul domeniu asupra căruia îmi pot exercita controlul deplin sunt eu însămi. Drept urmare, cele mai aprige lupte le-am dus tot cu propria persoană. Am avut parte de victorii triumfale și înfrângeri usturătoare și în prezent am încheiat un armistițiu ai cărui termeni sunt simpli și relativ ușor de respectat: să lucrez cu ceea ce m-a înzestrat natura și nu împotrivă, să-mi folosesc calitățile și să dau frâu liber defectelor în doze mici, pe care să le savurez cu voluptate.

Cursele în care mă angajez nu sunt gratuite, ci au întotdeauna un scop clar definit – îmi urmăresc cu tenacitate obiectivele și nu fac rabat la efort. Tristețe nu am simțit decât o dată în viață, când m-am confruntat cu moartea bunicului meu, un personaj zgomotos și pitoresc care îmi curge prin vene din plin. Din registrul emoțiilor negative, cea mai mare disponibilitate o am pentru furie. Furia mă motivează și mă mobilizează instantaneu și decisiv, drept pentru care am învățat să o strunesc ca pe un cal nărăvaș, dar rapid.

Mă simt bine în pielea mea cu toate că sunt departe de idealurile populare și mi-a trebuit multă muncă de convingere ca să cad la pace cu mine însămi. Nu văd în reinventare o fantezie productivă, așa că, decât să fantazez despre reinventare, prefer să lucrez la finisare.

Familia mea

Sunt prima născută a unui cuplu de oameni tineri, deștepți, frumoși și îndrăgostiți autentic. Îi iubesc enorm și îi chinui cu lipsa de măsură a copilului care se știe iubit fără tăgadă. În copilărie au avut înțelepciunea să nu mă împiedice să fiu cine sunt, deși am fost și am rămas un copil-provocare. Copilăria mi-o amintesc cu o claritate cinematografică și încă mă minunez de punerea în scenă epocală la care a trudit o familie întreagă de oameni pe cât de diferiți, pe atât de uniți și hotărâți să ne facă fericiți pe mine și pe fratele meu mai mic. Și azi ne adunăm regulat și facem mult zgomot – semănăm cu o familie de mafioți din filme: râdem tare, ne tachinăm fără milă, ne ajutăm fără rezerve, ne certăm cu înflăcărare, dar niciodată nu rupem rândurile.

Eu ca mamă

Pentru a fi o mamă bună mi se pare esențial să nu mă pierd în rol. Am văzut femei care s-au redefinit exclusiv ca mame încercând să dea totul copiilor, n-au păstrat nimic pentru ele, au devenit nefericite și, astfel, nu au mai avut resurse de fericire pentru copiii lor. Am ales să nasc acasă tocmai pentru că doream să-mi mențin integritatea și identitatea, iar nașterea în cadrul spitalicesc din România de azi are o abordare desconsiderantă față de femei în general, ceea ce știu că m-ar fi afectat grav pe mine și, prin mine, pe copii.

Am născut singură acasă doi băieți frumoși și sănătoși și mă străduiesc să fiu femeia care îi va îndruma să devină doi bărbați buni. Nu am decât două așteptări de la ei: să-și apere pielea și să-și găsească direcția. De când i-am privit prima oară în ochi am înțeles că nu își aparțin decât lor înșiși și că de la mine nu au nevoie decât de protecție și iubire necondiționată. Alte proiecții ale ambițiilor mele ar fi o povară pentru ei.

Mărturisesc fără menajamente că rolul de mamă e cel mai greu pe care mi l-am asumat vreodată. Copiii sunt un cataclism care mă pune la încercare. Îi ador, dar am curajul și onestitatea să recunosc că am fost și încă mai sunt furioasă pe ei pentru că s-au plasat fără drept de apel în centrul vieții mele; sunt furioasă pentru că iubirea pentru ei este la granița dintre fericirea supremă că îi am, indignarea supremă că mi-au invadat viața și groaza supremă că oricând li se poate întâmpla ceva rău. E o iubire viscerală și epuizantă de care mi s-a spus că nu te vindeci în veci.

Cariera mea și cum o privesc

Sunt traducător-interpret de neo-greacă. Pare simplu, dar mi-au trebuit doi ani de medicină, unul de dragoste și cinci de filologie ca să ajung aici.

Profesia de traducător îmi vine mănușă. Mă simt bine când comunic și când jonglez cu limbile străine – mă bucur sincer de libertatea pe care mi-o dă abilitatea de a comunica cu aproape oricine despre aproape orice. Mă simt la fel de bine când stau zile și nopți în fața calculatorului pentru o traducere scrisă sau când alerg câte o săptămână un grup de străini pe la evenimente. Comunicarea înseamnă mișcare, înseamnă negociere perpetuă, înseamnă expansiune personală continuă.

Colerică fiind, conduc cu fermitate, dar talentul de comunicator mă face un lider persuasiv și motivant. Cu toate astea, compromisul rămâne o tehnică pe care încă nu o stăpânesc bine. Cu subordonarea stau prost, poate și din cauza lipsei acute de exercițiu. Însă punctul meu cel mai slab este, cu siguranță, organizarea – am o minte haotică și un dulap așișderea. În geantă nu vă pot descrie ce am pentru că nici eu nu mai știu (e un miracol de fiecare dată când găsesc cheile de la casă). Vestea bună este că mi-am conștientizat acest minus, așa că încerc să compensez printr-un efort susținut de corectare: un planificator și o agendă mi-au mai descâlcit mintea, însă problema dulapului de haine încă rămâne pe rol. În geantă mi-e teamă să fac curățenie de frică să nu dau peste osemintele vreunui hoț de portofele ghinionist.

Succesul în viață îl cuantific pe baza a două coordonate: utilitatea socială și satisfacția personală. Eu lucrez din plin în aceste direcții dintr-un motiv hilar: îmi place mult viața și îmi pare sincer rău că se termină; vreau, atunci când merg la marele nani, să pun capul pe pernă cu sentimentul că nu am trăit degeaba. Sper că sațietatea dată de experiența unei vieți bine-trăite să mai ia din amărăciunea faptului că jocul nu are decât o partidă.

Cum văd religia

Am constatat că nu sunt un teren propice pentru spiritualitate – suspectez că datorită senzației acute că nu suntem decât ceea ce s-a nimerit și că nu vom fi decât ceea ce ne dorim suficient de mult. Religia o percep ca fabulă, un basm primordial, benefic în măsura în care propovăduiește facerea de bine și toleranța – alte prevederi mai specifice nu au decât valoare stilistică în cel mai bun caz, în opinia mea. Mi-e greu să mă abțin a gândi că poate dacă am înțelege că n-are nimeni grijă nici de noi și nici de alții am avea grijă unii de alții mai bine.

Cu toate astea am o coardă profund mistică, mai curând de natură primitivă – simt înfiorare în fața manifestărilor grandioase ale naturii, mă intrigă coincidențele care mi-au schimbat destinul de câteva ori și sper din suflet să nu fim, totuși, singuri în marea noapte cosmică.

Iubirea de semeni este un lucru simplu cu un nume mare. Intoleranța și injustiția m-au revoltat cumplit dintotdeauna, mai ales când victimele sunt categorii vulnerabile. Însă consider că abia în momentul în care am decis să găsesc resursele interioare pentru a ajuta și a apăra mai departe de interesul propriu am practicat cu adevărat iubirea de semeni. E adevărat că unii semeni sunt mai greu de iubit decât alții. Cred, însă, că merită măcar să încercăm, iar dacă nu reușim să-i iubim pe toți, măcar să-i detestăm în mod pașnic. Cultivarea bunului-simț și a valorilor fundamentale (care, apropo, vreau să cred că sunt comune indiferent de religii) ar fi o cale eficientă către asta. Poate chiar singura.