Am avut, din păcate, ocazia să întâlnesc și să ascult poveștile multor părinți tineri, cu joburi bune, cu copiii mici și superbi, care, însă, erau atât de debusolați de condiția de părinte din România încât își puneau serios problema emigrării. Erau persoane capabile și dârze pe care nici școala românească retrogradă și inutilă nu reușise să-i îngenuncheze și nici piața locurilor de muncă, nepotistă și dificilă, nu reușise să-i gonească; în schimb, condiția de părinte în România îi punea la grea încercare. Îmi mărturiseau că sunt perfect conștienți de dezavantajele unei plecări, că vor pierde statut profesional, bunici, prieteni, însă vor căpăta stabilitate, echitate, instituții care funcționează discret și eficient – lucruri de bază pentru a putea crește copii cât de cât liniștit, zic ei. Au dreptate? Sau e un miraj?
Am ajuns să fiu pusă în față acestei dileme foarte des în ultimele luni; o dilema grea și chinuitoare, mai ales pentru acei părinți care au copii de vârstă preșcolară, că și mine, și care, de bine de rău, au posibilitatea să emigreze relativ ușor din punct de vedere birocratic. Se gândesc să plece înainte că cei mici să între la școală pentru a le da răgazul să învețe limba și apoi să-i înscrie direct în sistemul de educație adoptiv, evitându-l astfel total pe cel românesc. Am ajuns să aud acestă dilema atât de des încât am inițiat chiar și un plan-tragicomic, aș zice: pun pe o lista toate familiile cu dor de ducă, iar atunci când ne strângem vreo 500 sun la aeroport și comand un Boeing 747 numai pentru noi, să facă halte prin toată lumea și să ne debarce în locuri unde sperăm să ne creștem mai ușor copiii. Până acum s-au ocupat peste jumate din locuri și asta mă pune pe gânduri, mai ales că și eu m-am trecut împreună cu familia mea pe lista.
Vreau să cred că suntem toți oameni buni, educați și deschiși la minte. Știu că ne luptăm cu tot sufletul să rămânem în țara asta pe care o iubim, alături de părinții noștri și aproape de locurile în care am copilărit și noi, dar ne-am înscris, mai în glumă mai în serios, pe lista pentru plecare. Nu am nevoie să îi întreb pe ceilalți de ce au făcut-o. Știu perfect pentru că și eu mă uit în ochii copiilor mei și, cu toate că îi văd acum fericiți și încrezători, mă întreb dacă nu mă va durea să-i văd icnind sub greutățile traiului de adult într-o Românie ce, din păcate, nu pare să se limpezească prea curând. Dar cel mai tare mă tem să nu îmi reproșeze vreodată că nu am plecat la timp.
Pe de altă parte însă, cunosc părinți expați, rătăciți prin România pe când erau tineri și aventuroși (ținerii vestici care pornesc în călătorii de un an în jurul lumii ceea ce îi aduce câteodată și în România) și care au rămas aici, fermecați de libertatea și fascinați de impredictibilitatea traiului românesc. Au rămas aici și și-au întemeiat familii, povestindu-mi cât de fericiți sunt că își cresc copiii în România, cu spiritul liber și departe de conformitatea apăsătoare din țara lor baștină. Îmi povestesc toate astea cu aceeași patimă cu care părinții români îmi povestesc despre ispită plecării în aceeași țara pe care expații sunt bucuroși că au lăsat-o în spate.