Am o bună prietenă care suferă de intoleranță la lactoză. Asta înseamnă că organismul ei nu produce lactază, o enzimă care are rol în digestia lactozei, zahărul din laptele ingerat. Fară această enzimă, laptele pur și simplu se descompune în stomac, ceea ce duce la crampe și diaree. Deși pare neobișnuit să auzi despre cineva că nu poate bea lapte, adevărul este că majoritatea oamenilor de pe Glob nu pot bea lapte! Două treimi din populația globului este intolerantă la lactoză. Studiile arată că până la 75% dintre adulții afro-americani, mexicani, evrei și americani nativi prezintă intoleranță la lactoză. Dar la fel de adevărat este că intoleranța la lactoză este o afecțiune foarte rară la europeni.
Recent, cercetătorii care caută să deslușească genomul uman și evoluția sa de-a lungul existenței noastre au înțeles că povestea modului în care numai unele populații de pe Glob pot consuma lapte toată viața este una complexă. Știm cu certitudine că specia umană este singura specie de mamifere care consumă lapte după înțărcare – ceea ce este cu adevărat incredibil este faptul că putem să facem asta fară să ne îmbolnăvim (în fine, ce puțin o treime dintre noi). La toate celelalte mamifere, organismul produce lactază numai atâta timp cât puii sunt alăptați, scăzând apoi treptat producția enzimei ceea ce duce la înțărcarea fiziologică a puilor care renunță la sânul mamei pentru că organismul lor le transmite că nu pot digera laptele mamei. Raționamentul naturii de a pune la punct acest mecanism este de a permite mamei să își reîntregească resursele pentru a putea concepe, a da naștere și a alăpta următoarea generație de pui.
Pe baza acestor premise, cercetătorii s-au întrebat cum, când, unde și de ce a dobândit omul capacitatea de a digera laptele crud și după înțărcare? Răspunsurile au venit de la geneticienii pentru că orice proces (cum este producția enzimei sus-numite) și caracteristică ale unui organism viu sunt determinate de o genă din ADN-ul respectivului organism. Aceștia puteau să găsească răspunsurile deoarece în 2004 au reușit fapta de vitejie științifică majoră, întocmind harta genomului uman, o istorie a evoluției noastre la nivel de ADN, care arată cum ne-am modificat de-a lungul evoluției noastre și care a fost ruta geografică a modificărilor.
CUM? CAND? UNDE? DE CE?
Modul în care organismul uman reușește să digere lapte după înțărcare este simplu de elucidat – iar răspunsul seamănă mult cu scenariul unui film cu super-eroi (acela în care un om obișnuit e mușcat de musca intergalactică și peste noapte se trezește cu puteri supranaturale). Adevărul este că până acum 10.000 de ani oamenii NU consumau lapte crud pentru că nici ei, ca și celelalte mamifere, nu puteau digera laptele după vârstă înțărcării, iar dacă ar fi băut lapte ar fi pățit dureri înfiorătoare de burtă și chiar diaree fatală. Apoi s-a întâmplat ceva care a schimbat situația: acum 10.000 de ani un bărbat dintr-o stepă din zona Turciei a suferit o mutație genetică spontană iar gena responsabilă de producția de lactază a rămas activă și după primii ani de viață când în mod normal trebuie să se inactiveze. Așa că în loc să-l doară rău burta dacă bea lapte crud, acest individ a putut să consume și să digere lapte fără probleme. Omul a avut copii și le-a transmis cu eficiență uimitioare mutația sa (și se pare că majoritatea mutațiilor genetice din genomul uman se datorează taților, conform studiilor)
Apoi studiile au relevat ceva care a uimit specialiștii geneticieni: au descoperit că această mutație ce dădea oamenilor capacitatea de a digera lapte toată viața s-a răspândit cu viteză absolut uimitoare, nemaivăzută niciodată în cursul istoriei noastre ca specie. În cursul a doar câteva mii de ani (ceea ce în termeni evolutionari echivalează cu transformarea efectiv ‚peste-noapte’ a eroului în super-erou) această mutație s-a răspândit la populațiile care trăiau în Eurasia, insulele britanice, Scandinavia, până în India, oprindu-se numai la poalele munților Hymalaya (pe care nici un bărbat mutant nu i-a trecut ca să ia de soție o doamnă de peste munți). În paralel, aceeași mutație s-a petrecut și la populațiile din Africa și Orientul Mijlociu. Mutația nu s-a petrecut pe continentele americane și nici în Australia sau Extremul Orient.
Cauza acestei viteze uimitoare cu care s-a răspândit mutația au dat bătăi de cap cercetătorilor care până atunci considerau imposibilă aceasta rată de răspândire. Însă cel mai mnare mister pe care îl aveau de rezolvat era defapt însăși cauza apariției acestei mutații – De ce a fost fost nevoie ca organismul uman să se modifice pentru a putea consuma lapte crud toată viața? Misterul acesta părea cu atât mai dificil de lămurit cu cât oamenii și până să aibă această mutație puteau consuma lapte cu multe mii de ani înainte de apariția mutației genetice. Asta pentru că oamenii găsiseră o soluție să-i zicem culturală ca să poată profita de caloriile și nutrienții din lactate – lăsau laptele pur și simplu câteva ore (sau zile în funcție de climat) până se acrea, fermentarea distrugând eficient lactoza ceea ce permitea consumul lactatelor fără probeme. Astfel, oamenii consumau din plin lapte bătut, iaurt și brânză. Geneticienii s-au întrebat de unde a venit nevoia apariției mutației pentru a consuma lapte crud și mai ales de ce a fost nevoie ca ea să se propage atât de rapid.
Înțelegem acum că toți cei care pot consuma lapte crud fără probleme de digestie sunt mutanți – cercetătorii știu asta cu siguranță pentru că este o poveste clară înscrisă în ADN-ul nostru. Deși oamenii consumau de multe milenii lactate fermentate, dintr+odată ei au dobândit capacitatea de a bea lapte crud în siguranță. E o poveste la fel de interesantă ca aceea despre motivele pentru care specia umană a considerat necesar să devină singura specie care poate bea laptele crud al altor mamifere. Pentru asta a dezvoltat o mutație la nivel de ADN pe care ulterior a propagat-o către un număr enorm de indivizi (o treime din întreagă populație umană), cu o viteză nemaiauzită în evoluția noastră ca specie. Ei bine, în ceea ce privește cauza acestei mutații genetice, oamenii de știință au căzut de acord asupra două chestiuni:
- Că din punct de vedere genetic, motivul pentru care mutația s-a propagat atât de rapid este faptul că pur și simplu, din momentul în care a apărut mutația indivizii mutanți au avut o rată de supraviețuire mult mai bună decât indivizii fără mutație. Băutorii de lapte reușeau să trăiască cel puțin până atunci când reușeau să producă urmași într-un grad mult mai mare decât cei cu intoleranță la lactoză. Această rată de selecție extrem de crescută a mutanților în raport cu cei ne-mutanți a fost cauza vitezei uimitoare cu care mutația s-a propagat.
- Cauza acestei diferențe între ratele de selecție a celor două categorii de oameni rămâne un mister, deși există câteva teorii ce încearcă să explice fenomenul.
Concluzia unanimă a oamenilor de știință este că au existat la un moment dat anumite condiții în istoria noastră ca specie în care abilitatea de a consuma laptele crud pur și simplu îți salva viața. Ideea în sine e ciudată deoarece laptele crud nu e medicament, este doar un alt aliment care furnizează o anumită serie de nutrienți. Și cu toate acestea, au existat acele condiții speciale care au ridicat laptele crud la rangul de aliment salvator.
Una dintre teoriile vehiculate are de-a face cu însăși istoria civilizației noastre. Această teorie susține că în momentul în care omenirea a pus bazele agriculturii s-au întâmplat 2 fenomene critice pentru viitorul ei: a trecut de la stilul de viață nomad la cel sedentar și și-a schimbat iremediabil dieta alimentară. Faptul că omul a reușit să cultive plante pentru consum l-a legat de pământ, iar asta i-a permis să aibă o sursă sigură de hrană și îndeajuns de multă predictibilitate a vieții ca să poată să lase mai mulți urmași.
Astfel, prin agricultură au fost create condițiile ca omul să trăiască linisit și adunat (cel puțin teoretic) în sate, orașe etc. iar asta a împins în mod decisiv civilizația umană înainte. Însă sedentarismul nou dobândit a avut și efecte negative: faptul că a renunțat la stilul de viață nomad bazat pe ocupația de vânător–culegător (stil de viață prin care avea o dietă mai nesigură, dar mult mai variată și mai hrănitoare) a dus la apariția scorbutului, a rahitismului, a pellagrei și a bolii beri-beri, boli cauzate de deficiențele nutritive. În plus, cercetătorii au observat studiind rămășițele primilor fermieri din istoria civilizației noastre o scădere a mediei de înălțime cu 3 cm. Această scădere a vigurozității oamenilor a fost corelată cu schimbarea dietei lor: de la dieta variată de nomad la dieta monotonă furnizată de primele recolte agricole. Unii cercetătorii susțin că și azi omenirea încă simte efectele acestei schimbări esențiale de la dieta nomadă la cea agricolă, punând pe seama ei afectuni ca diabetul, bolile cardiace, boala celiacă, alcoolismul și chiar și acneea. Mai mult, viață liniștită și adunată în comunitățile sedentare a creat și contexul răspândirii facile a diferitelor boli contagioase, umanitatea trecând ulterior timp de multe mii de ani din epidemie în epidemie. Acest concurs de împrejurări creat de inițierea agriculturii și schimbarea aferentă a stilului de viață și al dietei a coincis cu apariția mutației pentru toleranța la lactoză.
Reconstrucția rutelor de migrație a populațiilor din acea perioadă arată că valul mutației care s-a propagat peste Eurasia a fost împins de a doua generație de fermieri băutori de lapte ce erau mai viguroși decât vecinii lor care nu puteau bea lapte crud. Studiile arată că din punct de vedere geografic și temporar propagarea agriculturii și a stilului de viață sedentar se suprapune cu propagarea mutației ceea ce i-a făcut pe unii cercetători să susțină ipoteza că antropologic vorbind, capacitatea de a face agricultură corelată cu capacitatea de a consuma lapte crud stă la baza civilizației occidentale.
Adevărul este însă că cercetătorii nu ştiu de ce abilitatea de a consuma lapte crud creștea rata de supraviețuire. Unii cred că poate laptele crud furniza nutrienți esențiali pe care dieta bazată pe primele recolte agricole nu îi furnizau. Alții corelează toleranța la lactoză cu aportul de vitamina D și deficiențele de calciu. Există și ipoteza că femeile care puteau consuma lapte crud aveau un strat adipos mai mare și deci mai multe rezerve de energie ceea ce le creștea fertilitatea (una din primele simptome ale subnutriției este oprirea ciclului menstrual la femei și de unde incapacitatea de a procrea). O teorie susține că cel mai probabil laptele crud era o sursă de apă curată în sensul în care într-un mediu unde râul sau lacul puteau fi contaminate îmbolnăvind populația, a bea lapte dulce de la un animal sănătos era singura sursă de apă potabilă. Altă teorie ipotezează că atunci când era un an prost din punct de vedere agricol și recolta era insuficientă pentru a hrăni populația, capacitatea de a subzista până la următoarea recoltă numai cu lapte proaspăt era esențială pentru supraviețuire.
Toate aceste ipoteze fac sens parțial însă lumea ştiiţifică încă cercetează acest mister al cauzei pentru care specia umană a dobândit atât de rapid și de cuprinzător capacitatea de a bea lapte crud. Toate dovezile științifice arată că această abilitate ne-a ajutat să supraviețuim mai bine decât am fi făcut-o dacă rămâneam intoleranți la lactoza. Probabil motivul este legat de condițiile de viață specifice ariei geografice definite de Eurasia – însă această arie geografică este atât de mare și cuprinde atât de multe tipuri de climat și relief, faună și floră că cercetătorilor le este deocamdată greu să identifice numitorul comun care ne-a obligat să devenim capabili peste noapte să bem lapte dulce. Personal mă număr printre mutanți și mărturisesc că îmi place mult laptele. Mai ales cald, cu scorțișoară și miere.
