“Nu eşti sănătoasă! Cum să naşti singură acasă!?!” este probabil comentariul pe care îl aud cel mai des atunci când povestesc cum am ales să-mi nasc ambii copii. Răspunsul pe care îl dau întotdeauna este acelaşi şi este unul dezarmant de simplu şi logic: ba sunt foarte sănătoasă. Tocmai de aceea am ales să nasc sigură acasă. Şi nu sunt numai o femeie sănătoasă ci şi o tânără cât se poate de normală în sensul banal – nu aparţin de nici un cult religios cu ritualuri bizare şi nici nu sunt vreo hippioată retrogradă care caută cu orice preţ ‘naturalul’ absolut. Sunt o liber-profesionistă cu studii post-universitare care mă fardez, mă epilez şi umblu cu un notebook în geantă. Ador hainele, pantofii şi sufăr de mania shoppingului.
Nu mă gândisem niciodată unde şi cum aş vrea să nasc în parte pentru că sarcina a fost o „surpriză” – am rămas gravidă având montat un sterilet – eram chiar în ajunul examenului de licenţă şi nu aveam programat copil decât abia după masterat. Testul însă a ieşit pozitiv în dimineaţa primului examen de licenţă. Inutil de spus că m-am prezentat la examen cu mari emoţii, dar din cu totul alte motive decât cele academice. Şi eu şi soţul aveam 25 de ani, eram de 5 ani împreună aşa că am decis să-l păstrăm. Decizia am luat-o în maşină fiind, în drum spre cabinetul ginecologic unde embrionul nici nu s-a trezit când steriletul a fost scos.
Odată încheiate licenţele am început să înţeleg ce se întâmpla cu mine: urma să devin mamă! Pentru toate cele care nu sunt deja mămici nu pot descrie sentimentul decât ca o emoţie care îţi zbârnâie permanent în trup şi în suflet şi care oscilează între uluire, extaz, groază şi nerăbdare. După ce m-am obişnuit cu starea permanentă de uimire am început să investighez ce opţiuni am pentru naştere. Am realizat că vreau o naştere cât mai naturală posibil, cu cât mai puţine intervenţii (cu excepţia urgenţelor medicale). Am avut o sarcină perfect sănătoasă şi normală, urmărită de ginecolog, cu toate analizele şi controalele de rigoare la zi (am dosarul doveditor).
Cu toate că eram total luată pe nepregătite, m-am hotărât totuşi rapid asupra unuia din multiplele aspecte ale sarcinii: mi-am jurat că orice s-ar întâmpla nu voi fi o gravidă grasă, transpirată şi cu picioarele umflate aşa că m-am ambiţionat să nu mă las pradă poftelor şi să alerg pe bandă câte 40 de minute în fiecare zi de sarcină, inclusiv cu o oră înainte de a intra în travaliu. Eforturile mele au fost încununate de succes pe mai multe planuri: înafara faptului că am fost o gravidă suplă care a umbla fără ruşine prin luna a 9-a în colanţi şi cizme cu toc, condiţia fizică excelentă şi numărul mic de kilograme în plus (7 mai exact) au contribuit la o naştere rapidă, nedureroasă şi fără probleme. Deşi la români încă persistă mitul extrem de nociv că gravida trebuie să mănânce pentru doi, sunt dovada vie că nu e nevoie să îţi dublezi greutatea pentru a naşte la termen un copil perfect normal de peste 3 kile. Mai mult, conform ultimelor studii de specialitate, luarea masivă în greutate duce la creşterea riscului de diabet gestaţional şi la exacerbarea problemelor specifice sarcinii (varice, edeme, vergeturi, oboseală – ca să nu mai spun că problema tocurilor cui iese total din discuţie – ştiu, sunt o fashionista fără speranţă).
Însă decizia de a fi o gravidă sănătoasă şi sexy nu a fost decât prima dintr-o serie de hotărâri controversate luate pe parcursul celor 9 luni de sarcină. Cum sarcina fusese o surpriză, nici nu apucasem să mă gândesc măcar la ce tip de naştere mi-aş dori. Nu ştiam decât că vreau o naştere naturală şi că nu aş accepta o operaţie de cezariană decât în caz de urgenţă medicală. Am aflat cu stupoare că, fiind foarte mioapă, conform recomandărilor medicale, sunt practic “abonată” la cezariană. Acesta a fost primul moment în care m-am opus recomandărilor medicale. Am decis scurt şi fără drept de apel că voi risca o naştere vaginală cu toate dioptriile mele în minus cu tot. Mai mult, voiam să nasc pe vine şi nu în pat deoarece pe vine este poziţia care presupune cea mai uşoară naştere atât pentru mamă cât şi pentru copil (treabă confirmată de studiile de specialitate) Poziţia de naştere clasică în pat şi pe masa ginecologică nu numai că intensifică durerile, dar lungeşte considerabil travaliul şi expulzia, predispunând mama la rupturi perineale, iar fătul la fracturi. Acest lucru se întâmplă deoarece ajutorul dat de gravitaţie este complet anulat în poziţia lungită pe spate cu partea inferioară a corpului orientată spre tavan. Pe vine, în schimb, se petrece (în mod foarte logic) ceva de genul “pică pară mălăiaţă”.
Cu aceste dorinţe în cap (să fiu lăsată să nasc absolut natural, pe vine şi fără manevre obstetricale sau ajutor medicamentos decât în cazul unor complicaţii) m-am dus la o maternitate de stat să văd dacă acceptă să nasc la ei. Răspunsul a fost un NU hotărât şi indignat: poziţia pe vine o fi comodă pentru mamă, dar nu e comodă pt medic care nu poate să vadă uşor ce se petrece între picioarele mele (eu, în naivitatea mea, credeam că dezideratul general este ca naşterea să fie cât mai comodă pentru mamă nu pentru medic). În plus, mi s-a comunicat că protocolul procedural medical e fix şi nu poate fi ajustat dorinţelor mele deşi asigurasem pe toată lumea că dau cu subsemnata în sensul asumării responsabilităţii totale în ceea ce priveşte toată chestiunea (adică viaţa mea şi a fătului). Răspuns negativ am primit de la toate maternităţile de stat din capitală. Sistemul medical de stat nu putea concepe alt scenariu de naştere decât cel spitalicesc standard. ‘Fiţele’ mele nu aveau sorţi de izbândă. Oricum, când m-am dus să vizitez maternitatea de la cel mai cu moţ spital bucureştean de stat am găsit în faţa intrării un om al străzii mirositor, prăbuşit de-a curmezişul uşii peste care a trebuit literalmente să sărim ca să intrăm în incintă (îmi imaginam deja cum m-ar fi afectat acrobaţia asta greţoasă dacă ar fi trebuit să o fac fiind în travaliu). Am urcat totuşi la maternitate ca să găsim un labirint de holuri sinistre în şantier pe care bântuiau bietele gravide transpirate, în halate cu iz de balamuc. M-am simţit ca într-un coşmar şi am ieşit de urgenţă, iar când am ajuns pe peluza din faţa intrării, soţul a fost de acord cu mine că mai bine nasc pe iarba din faţa spitalului decât în spital.
Aşa că m-am îndreptat către sistemul privat unde eram pregătită să plătesc din greu toate procedurile stas numai ca să am luxul de a le refuza. Însă, surpriză – răspunsul la condiţiile mele fost tot negativ din exact aceleaşi motive pentru care mă refuzase şi sistemul de stat. Aşa că, hotărâtă să nu cedez presiunilor, m-am hotărât să nasc acasă cu o moaşă profesionistă. M-am dus la una dintre cele mai experimentate moaşe din România, doamna Vania Limban, o femeie inteligentă care m-a înţeles perfect, dar care mi-a explicat răbdătoare că ce vreau eu nu se poate deoarece nu există legislaţie privind naşterea acasă asistată de moaşă (cum există în mai toate ţările civilizate – caută „assisted home birth”) şi deci ea îşi riscă licenţa de practică şi libertatea dacă acceptă să mă ajute. Avea dreptate şi ultimul lucru pe care îl doream era să fac probleme cuiva care mă înţelegea.
Aşa am ajuns să realizez că fie mă las păgubaşă şi mă supun spăşită sistemului, fie nasc singurică la domiciliu. Decizia nu a fost uşoară deoarece familia mea se temea pentru sănătatea mea şi a copilului, însă am avut sprijinul singurului om care conta cu adevărat: soţul meu şi tatăl copilului, cel mai grozav şi curajos bărbat din lume (ITist de meserie -asta ca să nu vă închipuiţi că e cadru medical şi deci cunoscător în ale moşitului). Am luat împreună cu el decizia de a naşte copilul acasă. Acasă mă simţeam confortabil şi în siguranţă din toate punctele de vedere. Eram stăpână pe corpul meu, aveam liniştea şi puterea să mă încred în ştiinţa trupului femeiesc tânăr şi sănătos care îşi îndeplineşte menirea. În plus, eu şi, prin mine, fătul, eram perfect imunizaţi la mediul microbian casnic, feriţi astfel de agresivele infecţii spitaliceşti (asta ca să nu îşi imagineze nimeni că m-am apucat să sterilizez casa). Decisă deci să-mi nasc copilul acasă am început să-mi fac „trusa de naştere”: kit pentru ombilic (clips şi foarfecă sterile), şerveţele medicale sterilizante, pară pentru curăţarea secreţiilor, tinctură pentru stoparea hemoragiei, feşe, prosoape curate etc. La fel de temeinic, am pornit o campanie de documetare intensă asupra tuturor aspectelor medicale şi nemedicale ale naşterii. L-am train-uit pe bărbatu-meu în toate cele: manevre obstetricale, masaj cardiac şi respirator al adultului şi resuscitare a fătului, ca să nu mai spun de pregătirea psihologică pentru evitarea panicii. Am utilizat cele mai bune şi mai serioase surse de pe Internet aşa că pot spune că defapt am fost asistaţi la naştere de Cupidon şi de zeul Netului. În plus, pe lângă partea logistică a pregătirii, eu începusem de prin luna a 6-a să fac yoga şi exerciţii de respiraţie speciale pentru gravide cu un expert – de un real ajutor în travaliu şi la naştere. În plus, cu soţul făceam un masaj manual cu ulei de măsline pentru dilatarea progresivă a ţesuturilor perineale după model african – foarte eficient ca dovadă că n-am avut nici măcar o fisurica perineală (oare nu ar fi mai bine ca ginecologii să înveţe gravidele să facă treaba asta în loc să se repeadă cu bisturiul pentru infama episiotomie?).
Când mi-a venit sorocul era noapte; alergasem pe bandă neincomodată de burta de 9 luni şi mă culcasem târziu ca de obicei. Aveam deja contracţii de antrenament de câteva săptămâni aşa că ştiam senzaţia însă când am început să am dureri cu nimic mai rele decât cele menstruale, dar la interval regulat, l-am trezit pe bărbatu-meu şi am început să mă plimb prin cameră (nu e bine să stai în pat în travaliu pentru că îl lungeşti şi nici nu ajuţi fătul să coboare). M-am dus la toaletă de vreo cinci-şase ori (abdomenul intră într-un sinergism al contracţiilor şi drept urmare scoţi natural şi firesc tot ce ai în intestine – totul ajută la coborârea fătului – asta dacă nu eşti în spital unde ai plăcerea să beneficiezi de o clismă de neuitat). Am avut un travaliu uşor şi tăcut de numai 3 ore ceea ce este foarte puţin pentru mult-temuta primă-naştere. Citisem că femeia lăsată în pace să nască natural într-un mediu confortabil intră într-o transă de travaliu mut fără să zbiere ca o fiară aşa cum vezi deobicei; travaliul în tăcere e un atavism de pe vremea când orice urlet de agonie atrăgea prădătorii şi deci era de evitat mai ales într-o situaţie aşa de vulnerabilă ca naşterea). După 3 ore de plimbări şi vizite pe toaletă, am simţit pur şi simplu că iese copilul aşa că m-am pus pe vine şi am născut cu un oftat. Teoria cu împinsul voluntar e inutilă dacă petreci travaliul în mişcare – eu nu am împins deloc cu de la mine putere ci am lăsat uterul să-şi facă treaba. Copilul a ieşit lin printr-o mişcare de răsucire direct în mâinile mele. A a început să plângă instantaneu semn că respiră perfect, fiind roşu şi unsuros ca un rac prăjit în unt: nou-născutul tipic. M-am pus pe toaletă cu el în braţe şi am aşteptat să expulzez placenta. Când am simţit că iese m-am pus peste un lighean ca să pot verifica dacă este întreagă: o meduză sângeroasă mare cât o plăcintă prin care păpase şi respirase băieţelul meu timp de 9 luni. Am şters cordonul ombilical cu şervete sterilizante, am pus două clipsuri şi l-am tăiat. Am şters copilul cu un prosopel, m-am spălat şi eu şi mi-am pus un absorbant maxi în timp pe bărbatu-meu ştergea cuminte lichidul amniotic de pe gresie cu mopul. I-am trezit pe ai mei să le prezint nepotul. Era 5 dimineaţa.
La 11 am plecat cu maşina la o maternitate din apropiere ca să-i fac nou-născutului primele vaccinuri şi să-i scot act constatator al naşterii fără de care nu se poate emite certificat de naştere. În portbagajul maşinii trona ligheanul cu placenta care era probă medico-legală, necesară pentru a dovedi la nevoie că nu am furat copilul – deşi semăna deja izbitor cu tatăl lui. Acolo a început circul: când au auzit “năzdrăvănia” mea, au vrut să mă interneze de urgenţă ca să mă chiureteze (?!?!) ca nu cumva să mor de hemoragie postpartum (eu fiind venită pe picioare, în colanţi şi cizme lungi, roz în obraji şi ţanţoşă nevoie-mare). Am refuzat categoric să mă internez şi le-am spus că vreau doar să vaccinez copilului şi să iau actul respectiv. M-au refuzat şocaţi la fel de categoric şi mi-au spus că nu se poate aşa ceva pe motiv că „nu există să naşti acasă”. Eu am ţinut-o pe-a mea aşa că în cele din urmă mi s-a propus să accept măcar un control ginecologic dacă vreau să obţin actul (moment care mi-a mirosit a şantaj). Am acceptat cu greu în cele din urmă, cu speranţa că termin cu circul şi plec acasă să mă bucur de copil. Pe masa ginecologică au început să se minuneze că „pfui! ce de sânge e acolo!” Le-am zis: “păi e normal să-mi curgă sânge că doar sunt proaspăt lăuza! Aşa e normal şi aşa trebuie să fie pentru următoarele 3 săptămâni când uterul se curaţă singurel”, dădeam eu impasibilă lecţii de ginecologie la camera de gardă de ginecologie. Nu voiau să mă lase să mă dau jos de pe masa ginecologică – am ridicat vocea la ele şi am început să dau ameninţător din picioare şi tot m-am dat jos (în mod şocant, personalul medical care a refuzat pur şi simplu să conceapă că am născut acasă era exclusiv de sex feminin). Am cerut repede şi ferm registrul ca să dau declaraţie că refuz internare, chiuretare etc. pe propria răspundere, cu semnătură, CNP, serie şi număr de buletin – atât pentru medicul de gardă, pentru şeful de secţie, cât şi pentru directorul spitalului aşa că în total cred că am scris de mană şi am semnat vreo 4 declaraţii (scriam pe hol, în picioare, sprijinind hârtia de perete – un “vis” de lăuzie). Am intrat la medicul neonatolog care a inspectat copilul, m-a felicitat sec şi m-a anunţat că am un nou-născut cu scor Apgar 10. Am răspuns radiind de mândrie maternă „Ştiu”. În fine, i-au făcut totuşi vaccinul, dar au refuzat să-mi elibereze actul constatator al naşterii. Prin asta am simţit că m-au pedepsit pentru că am ocolit sistemul, sfidându-l. Am plecat felicitându-mă pentru decizia de a naşte acasă, intim, confortabil, liniştit. Pe scările spitalului o gravidă chinuită năştea în drum spre maternitatea de la etajul 1, târâtă de subţiori de doi brancardieri.
În concluzie, o lună am încercat la toate maternităţile să scot actul respectiv pe care, chipurile, că nu îl eliberează decât maternităţile şi numai în urma internării. Am păstrat timp de o lună placenta la congelator tot aşteptând să fie consemnată oficial naşterea. Fără acel act nu puteam depune dosarul pentru certificatul de naştere. Aveam impresia că sistemul pur şi simplu refuză să recunoască existenţa unui copil născut de o femeie „cu idei”. Într-o zi, sătulă de toată situaţia, m-am pus în faţa calculatorului şi mi-am spus: Netul m-a ajutat să nasc singură bine-mersi poate mă scoate din încurcătura şi de data asta: am dat căutare pe Google pentru actul respectiv – l-am găsit instantaneu, l-am copiat şi l-am printat. Am căutat în legislaţie şi am găsit că actul poate fi validat nu numai de către o maternitate dar şi de către medicul de familie (la ţară mai ales, unde femeile nasc des acasă, li se întocmeşte acest act de către medicul de familiel). După ce a verificat legalitatea chestiunii, medicul nostru de familie a completat actul şi astfel am reintrat pe făgaşul birocratic normal. La depunerea dosarului pentru certificatul de naştere funcţionarele au făcut ochii mari şi l-au întrebat insistent pe soţ la ce maternitate am născut. Le-a explicat toată situaţia însă dosarul nu a fost acceptat decât după ce au verificat legalitatea procedurii cu superiorul lor. Am răsuflat uşuraţi – copilul nostru intrase oficial în existenţă (deşi el apăruse pe lume de vreo lună). În concluzie, trăiască zeul Netului!
Copilul acesta buclucaş se numeşte Filip şi are în prezent 2 ani şi 4 luni. L-am alăptat timp de 1 an şi 2 luni, aşezată pe trotuare, scări, în săli de curs, RATB, din mers sau în somn. După ce l-am înţărcat (cu o oarecare părere de rău deşi el sugea ţâţă doar la desert după ce se ghiftuia cu ceafă de porc) am rămas imediat gravidă (planificat de data asta).
Am avut iar noroc de o sarcină fără probleme. Mi-am menţinut în continuare silueta alergând pe bandă dar mai ales alergând după Filip. Nu m-am mai stresat cu problema naşterii absolut deloc. Nici nu ne-am pus problema eu sau soţul să nasc altundeva decât acasă. Toată luna a 9-a am avut contracţii nedureroase puternice non-stop, iar când am mers (pe jos) la ultimul control ginecologic, medicul a constatat că aveam 5 cm dilataţie. Mi-a recomandat insistent ca măcar să nu mai circul, însă eu am continuat încă vreo două săptămâni să ies în parc prin zăpadă cu Filip ca să-l trag cu sania la trap şi să facem oameni de zăpadă giganţi.
Într-o dimineaţă la început de decembrie, singură acasă cu Filip, am simţit direct presiunea puternică care precede expulzia. Am apucat să-mi sun bărbatul ca să-i spun să nu se grăbească că oricum nu ajunge, am schimbat repede scutecul lui Filip şi m-am dus în baie unde m-am aşezat pe vine şi am născut. O chestiune de 15 minute de la primul semn iminent şi până când mi-am pus cel de-al doilea fiu la sân. Natural, simplu, firesc, sub privirile curioase ale lui Filip pe care îl pregătisem cu luni înainte pentru ieşirea frăţiorului din burtică. Bărbatu-meu a apărut pe uşă exact când cel de-al doila fiu al lui scotea capul “de la borcan”. A ajuns la ţanc ca să dea cu mopul pe gresia din baie împroşcată cu lichid amniotic (v-am spus deja că e un tip foarte harnic?). Fără rupturi, fără complicaţii, fără stres sau cheltuieli. Nici nu mă aşteptam să fie altfel. Eu fusesem practic în travaliu timp de 3 săptămâni timp în care colul meu se dilatase cuminţel şi fără dureri facilitând o naştere “din mers”.
Cum deja eram “rodaţi”, de data asta am avut toată hârţogăria pregătită. Nu a mai fost nevoie să mă milogesc prin spitale să-mi dea actul constatator, iar funcţionarele de la Direcţia de Evidenţă îl ţineau minte pe bărbatu-meu de la înregistrarea buclucaşă a primului copil. De data asta, când a depus dosarul pentru certificat de naştere, s-au adunat de prin toate birourile ca să vină să vadă cu ochii lor pe bărbatul a cărei soţie îşi naşte singură acasă copiii.
Copilul Felix are 5 luni, este un grăsun cuminte, suge cu râvnă şi în somn şi este supus unor sesiuni intense de pupături de către fratele lui mai mare.
După aceste experienţe, concluzia mea privind naşterea în epoca aceasta este că medicina modernă a decis să standardizeze chimic şi chirurgical naşterea –altfel un act fiziologic firesc pe care corpul femeii este de cele mai multe ori perfect capabil să îl ducă la bun-sfârşit fără nici un fel de ajutor. Astăzi, toate gravidele sunt tratate ca bolnve, sarcina fiind privită ca o afecţiune care este vindecată cu ajutorul unui protocol de proceduri medicale bine stabilit şi care poartă generic denumirea de “naştere”. Practic, nu femeile sunt ele acelea care îşi nasc copii ci spitalul este cel care le naşte copii.
Şi, din păcate, nu e de mirare că femeile moderne au uitat cum să nască – de zeci de ani suntem terorizate cu acest Bau-Bau al maternităţii: înspăimântătoarele dureri ale naşterii. Auzim poveşti de groază de la rude şi prietene despre travalii de 3 zile şi rupturi perineale grave, vedem filme cu femei care zbiară precum fiarele cocoţate pe paturi ginecologice şi, în consecinţă, speriate serios, ne supunem spăşite tuturor practicilor obstetricale spitaliceşti, recunoscătoare că nu ne lasă pradă chinurilor naşterii naturale. Naşterea a încetat să fie un fapt firesc pentru care să fim pregătite cu răbdare şi blândeţe de femeile care au trăit deja minunea de care este capabil trupul femeiesc, devenind un eveniment patologizat din care putem scăpa cu viaţă numai cu o doză serioasă de ajutor medical.
Rezultatul este că gravide tinere şi sănătoase cer din capul locului cezariană iar umilul nostru sistem medical în zdrenţe acceptă bucuros să transforme o intervenţie chirurgicală dedicată strict sarcinilor cu probleme grave într-o operaţie de rutină care anulează imprevizibilul din timpii naşterii. Fericite că au scăpat uşor şi rapid de naştere, bietele beneficiare de cezariană la cerere nu ştiu că le aşteaptă uneori luni de chin în care mersul la toaletă este o tortură iar lactaţia este de cele mai multe ori compromisă. Eu mă plimbam pe picioare bine-mersi înainte, în timpul şi după naştere. În schimb, “curajoasele” care se încumetă să nască natural cer anestezie epidurală pentru a scăpa de durerile naşterii, neştiind că trupul lor, în lipsa senzaţiilor fireşti, devine confuz şi nu-şi mai face treaba, contracţiile reducându-se, lungind astfel travaliul şi crescând suferinţa fetală (vezi celebra manevră cu cotul sau genunchiul pe burta gravidei). Iar medicii mai toţi se reped să facă epiziotomii care să uşureze chipurile expulzia, ignorând că trupul femeii exact pentru asta a fost construit şi că ruptura perineală, dacă se produce natural sub forma mai multor micro-fisuri, se vindecă mult mai repede şi mai uşor decât ditamai tăietura, fie ea şi suturată cu măiestrie.
Realitatea este că o femeie tânără şi sănătoasă cu o sarcină fără probleme, bine monitorizată şi pregătită cum trebuie, încrezătoare în corpul ei şi convinsă de expertiza cu care natura i-a clădit corpul tocmai pentru naştere, nu are de ce să se teamă de naştere. Însă departe de mine gândul de a încuraja femeile să nască acasă – eu ştiu perfect ce riscuri mi-am asumat când am renunţat la posibilitatea de a beneficia de ajutor medical de urgenţă în cazul unei complicaţii. Ştiu de asemenea că am o constituţie roditoare (şolduri late mai pe şleau) şi un psihic tare care, în condiţiile unei sarcini normale, au făcut să am toate şansele de partea mea. Însă mai ştiu şi că procedurile medicale standard folosite în ziua de azi au “darul” de a perturba actul fiziologic al naşterii, complicându-l; că mediul şi atmosfera din spital strivesc minunea naşterii; că oricât de modern, curat sau profesionist ar fi spitalul, nimeni nu îţi va garanta că nu ţi se va întâmpla nimic ţie sau fătului, aşa cum nimeni nu-ţi poate garanta asta nici dacă naşti acasă sau oriunde altundeva.
Am realizat că odiseea birocratică prin care am trecut nu se datorează neapărat reavoinţei sistemului medical ci mai ales absenţei totale a oricăror prevederi legale privind naşterea altundeva decât în spital. Fenomenul naşterii voluntare la domiciliu cu sau fără ajutorul unei moaşe profesioniste este bine pus la punct şi reglementat în toate statele civilizate, fiind din ce în ce mai popular în SUA, Canada, Australia şi ţările scandinave. De teama infecţiilor spitaliceşti prezente nu numai în instituţiile medicale din România, tot mai multe femei informate din toată lumea aleg să nască la domiciliu. Drept urmare, îmi doresc ca statul român să creeze cadrul legal pentru ca româncele să-şi poată naşte copiii cu ajutorul unei moaşe, în confortul şi siguranţa propriului cămin. Iar dacă aş vrea să încurajez femeile să facă ceva este ca ele să se informeze despre actul naşterii şi diferitele metode şi tehnici de a naşte. Le sfătuiesc să aleagă modul de a naşte care le asigură lor şi nu altcuiva cel mai mare grad de siguranţă şi confort. Însă, mai presus de toate, le doresc să aibă încredere în trupul de femeie şi în ştiinţa lui de a naşte.
