Lecţii de Viaţă: Toţi copiii pot fi eroi
Povestind cu o prietenă care stă peste ocean de mulți ani și care are copii de vârstă școlară am deschis subiectul sistemului de educație. Pentru mine intrarea în clasa I se apropia cu pași repezi – un orizont care mă speria având în vedere haosul din școală românească. Cu toate astea, din inerție am lăudat nu atât ceea ce este de fapt azi sistemul de educație românesc cât percepția noastră idealizată despre el – ‘Măcar o să știe capitalele lumii.’ am spus, încercând să evidențiez calitățile școlii românești de modă veche (că de modă nouă nu a reușit să fie) în raport cu cele ale școlii americane.
Prietena mea amuzată mi-a răspuns: “Hai să–ți spun de ce prefer oricând școala proastă a americanilor față de școala bună românească. Un copil din România știe unde e capitala Letoniei – un copil american știe la 8 ani să facă masaj cardiac și respirație gură la gură. Un copil din România știe să comenteze crima din Baltagul. Un copil american știe să sune la 911 (numărul lor de urgență) și să cheme ambulanța, poliția sau pompierii de la vârsta de 4 ani. Un copil român știe să recite definiţia cutremurului ca fenomen geologic. Un copil american știe cum să se adăpostească dacă se întâmplă un cutremur. Școala asta copilăroasă a americanilor are niște lecții fantastic de utile pentru viața reală în timp ce școala românească sta pe margine și se uită.’
Nu am avut replică pentru că știam că are dreptate – pare incredibil dar deja ne-am obișnuit cu știri despre mini-eroi americani care salvează oameni cu câteva cunostiinte de bază despre cum trebuie să reacționezi în diferite situații de criză. Studiile arată că, după un training de 30 de minute, chiar și copiii de 9 ani pot aplica eficient măsuri de prim ajutor. Bineînțeles, forța cu care ei aplică masajul cardiac este mai mică decât cea a unui adult dar aceleași studii arată că, investind educație și încredere în copii ei își pot păstra sângele rece și pot contribui rapid la salvarea unei vieți.
Subestimăm mult copiii în România în ceea ce privește potențialul lor de membri cât se poate de utili în comunitate – irosim o fereastră de oportunitate în care intelectul lor este suficient dezvoltat, setea lor de cunoaștere este enormă iar entuziasmul pentru a face lucruri ca oamenii mari îi poate transforma, cu ajutorul unui training adecvat, în salvatori competenți. Amica mea emigrată mi-a povestit cât de încântat a venit fiul ei de 5 ani de la trainingul pentru situații de urgență – se simțea important, puternic și responsabil – și cum a început să îi explice surioarei sale de 3 ani despre cum se folosește serviciul de urgență 911 (112 în România). În concluzie, ambii ei copii, unul de 5 și unul de 3 ani, știu acum să ceară ajutor în cazul în care se găsesc într-o situație de urgență în lipsa unui adult. Câți copii de vârstă asta din România știu să facă asta? Ai mei sigur nu știu.
Așa că am început să caut ce resurse există în România pentru a învăța copiii mici despre cum trebuie să acționeze când ei sau altcineva este în pericol. Am găsit câteva informații utile: un mic ghid al serviciului 112, un proiect al Crucii Roșii Harghita și un ghid pentru evacuarea școlii în caz de incendiu…și cam atât. Ceea ce mă sperie mult mai tare decât mirosul de naftalină al sistemului de educație românesc este iresponsabilitatea sa – cum să nu ai curricula obligatorie pentru ceva atât de important?
În final, nu pot să nu împărtășesc o amintire extraordinară pe care o am din școală. Acum 20 de ani, cândva prin clasa a 3-a, pe când eram proaspăt ieșiți din comunism, școala noastră a fost vizitată de câțiva reprezentanți ai Cercetașilor americani care au organizat câteva activități demonstrative pentru copiii români ca să le arate ce de lucruri bune și frumoase se pot face când ești liber. Una dintre aceste activități a fost un curs de prim ajutor pentru copii. Am participat cu entuziasm și am învățat cu spor măsurile predate clar, simplu și eficient de cercetașii americani adolescenți. La ceva timp după aceea, în vacanța de vară, unii dintre colegii mei au plecat în tabără la munte cu câteva învățătoare. În timp ce se aflau acolo, soțul uneia dintre învățătoare și-a pierdut din senin cunoștința și s-a prăbușit la pământ, cu fața congestionata și ochii dați peste cap. Adulții s-au panicat și s-au pierdut cu firea – moment în care un coleg de-al meu, elev de 9 ani a îngenuncheat lângă bărbatul prăbușit, a ignorat țipetele învățătoarei sale îngrozite, și-a învins teama față de situația înfricoșătoare și a poziționat corect corpul victimei pentru a o proteja de sufocare cu vomă, i-a protejat limba cu o gutieră improvizată și alergat apoi la cabană pentru a chema ambulanța, salvând viață omului, exact așa cum învățase într-un curs demonstrativ de 30 de minute de la niște cercetași americani de 14 ani care credeau că sunt în capitala României, Budapesta.
