La noi în casă, Olimpiada de la Londra a fost urmărită cu religiozitate de toată familia. Am vrut în mod special să împărtășesc cu copiii mei sentimentul pe care îl aveam și eu, copil fiind, în anii olimpici. De mic copil am înțeles spiritul olimpic: verile în care se celebra Olimpiada mi se păreau mai frumoase, mai lungi, mai însemnate. Poate datorită faptului că era singură transmisie TV veselă și colorată pe vremea comunismului, poate pentru că ceremoniile de deschidere și de închidere păreau magice în comparație cu Cântarea României cea artificială și decolorată moral, poate pentru că atunci când vedeam toate acele steaguri arborate și sportivi din toată lumea mă simțeam conectată la lumea întreagă. Trăiam un eveniment cot la cot cu mapamondul, în timp real, sentiment rar pentru un copil dintr-o țara comunistă izolată.
Am urmărit evident gimnastică, atletismul, înotul – probe-vedetă la Olimpiadă – însă am descoperit și echitația, tirul și sailingul. Copiii s-au entuziasmat când au văzut și au înțeles că mulți sportivi olimpici nu sunt decât cu 10 ani mai mari decât ei și că majoritatea lor au început să se antreneze la vârsta lor. Le-am explicat cât de mult au muncit că să ajungă să concureze la Olimpiadă. Când au văzut figurile schimonisite de efort ale olimpicilor a trebuit să le explic cum, câteodată, sportul doare – când au văzut lacrimile de emoție ale medaliaților le-am povestit cum, câteodată, bucuria ne face să plângem. Cum era de așteptat, cel mai mult le-a plăcut atletismul și gimnastica – au făcut curse de alergare în sufragerie și programe la sol pe parchet până noaptea târziu. Însă cea mai mare victorie a nebuniei olimpice de la noi din casă a fost că au cerut amândoi să meargă iar la cursuri de înot că să învețe să înoate că delfinii.
Cu toate că iubesc Olimpiada, nu sunt neapărat de acord cu sportul de performanță și mai ales cu sacrificarea copilăriei și uneori chiar a sănătății sau a vieții personale pe altarul performanței sportive. Cu toate că mă minunez sincer de fiecare dată când văd abilitățile fizice aproape supranaturale ale gimnastilor nu îmi pot înfrâna o strângere de inimă când le văd trupurile modelate fără milă de sportul ultra-dificil căruia i s-au dedicat de mici copii. La fel, admir și invidiez capacitatea atleților de cursă lungă și maratonistilor să alerge zeci de kilometri, însă mă doare sufletul de fiecare data când le văd epuizarea pe chip la finish sau buzele albastre de hipoxie ale înotătorilor care, pentru a mai câștiga câteva zecimi de secundă, înoată cursiv și nu mai respiră. Sunt sigură că motivația și capacitatea de focusare a olimpicilor este una autentică și internă – dar mi s-ar rupe inima că mamă să-mi văd copilul în suferința chiar și dacă la finish se află o medalie de aur.
Olimpiadă este o ocazie bună pentru a le explică câteva concepte dificile copiilor, dar mai ales pentru a-i pune puțin sub vraja sportului. Vara noastră a fost mai solară datorită Jocurilor Olimpice și am regăsit alături de copii magia spiritului olimpic, chiar dacă acum la TV există o multitudine de programe pline de culoare (uneori prea multă aș zice), chiar dacă Internetul ne-a conectat pe toți la lumea întreagă în timp real, fie că vrem sau nu și chiar dacă granițele României s-au deschis și lumea ne așteaptă.
Parcă totuși e mai ușor să admiri umanitatea în straiele ei cele mai bune la Olimpiadă.
