Prima oară când am privit moartea aveam 5 ani. Eram un martor tăcut, curios și foarte trist. Moartea îl dezasambla, bucată cu bucată, pe Sașa, prietenul cel mai bun al bunicului meu. Îl adoram pe bunicul meu care mă adora la rândul lui, așa că am înțeles de ce mă lua cu el când își vizita prietenul muribund deși în rest mă proteja de urâțenia vieții. Copilăriseră impreună în Bucureștiul interbelic și suferea enorm că îl pierde; avea deci nevoie să strangă mânuța mea mea grăsună, încrezătoare și foarte vie ca să își tragă putere.
Pe muribund îl cunoșteam bine pentru că era unul dintre acei oameni care copiilor le par fermecați. Sașa era jurnalist iar asta în anii comunismului însemna că voiaja frecvent în străinătatea interzisă românilor. De fiecare dată când se întorcea dintr-o călătorie afară ne aducea minunății nemaivăzute copiilor în comunism: metri de ciocolată Toblerone, ouă Kinder cu surpriză, mostre de parfumuri franțuzești și tone de reviste Național Geographic, Newsweek și Paris Match. Cine a prins epoca poate înțelege că omul venea practic cu o comoară în geamantan.
Marile iubiri din viața lui Sașa erau balerinele, parfumurile bune și tigările Gauloise fără filtru. Când nu scria la ziar compunea texte deșucheate pentru Teatrul Fantazio din Constanța (de unde culegea balerinele ca pe flori). Nu era un bărbat frumos, dar era șarmant la culme și povestea cu vervă graseiată aventuri atât de captivante încât chiar nu conta dacă sunt reale sau inventate.
Cert este că pe bietul Sașa una din marile iubiri l-a trădat cumplit. Nu, nu a fost o balerină. Pe Sașa l-au trădat tigările pe care le savura cu nesaț. L-au îmbolnăvit de cancer de plămân, i-au luat suflul și verva cu care cucerea balerinele și, cu o cruzime de nedescris, i-au răpit și simțul mirosului, așa încât nici de parfumurile lui fine nu s-a mai putut bucura.
S-a chinuit luni de zile, cenușiu și sufocat, tușind cu ecou și cu sânge, îngrijit cu un devotament matern de prietenul lui din copilărie, bunicul meu, care era și medic, deși asta nu îi mai era de ajutor lui Sașa.
Când Sașa a murit, l-am văzut pe bunicul plângând și râzând în același timp. Atunci m-am speriat, dar mai târziu am înțeles că plângea pierderea prietenului său, dar sărbătorea eliberarea omului din chinurile cancerului.
Inutil de spus, moartea lui Sașa m-a marcat pe viață.
Vine în curând Ziua Mondială Fără Tutun. Stop fumatului!
