Mergând pe stradă, văd o femeie traversând, cu pas hotărât. Trupeș
ă și gătită, este admirată cu voce tare, dar decent, cu un „Frumoaso!” jovial, de către șoferul care îi acordase prioritatea cuvenită pe trecerea de pietoni. O văd cum trece țanțosă, râzând sonor cu toți dinții, amuzată și flatată. Și mă bucur că mai există femei care pot primi, simplu și firesc, complimente pe stradă de la bărbați, fără drame și traume nejustificate. Dar la fel de tare mă bucur că există bărbați care își pot manifestă aprecierea publică față de o femeie în mod decent, fără motive dubioase sau insistente.
Și adevărul este că mă enervează la culme dublul standard al unor femei care oscilează permanent între exasperarea arogantă că sunt curtate de bărbați pe care ele nu-i plac și exasperarea patetică că sunt refuzate de bărbați pe care ele îi plac. Când suntem curate de un mascul pe care nu îl agreăm țipăm „hărțuire”, când suntem respinse de unul pe care îl dorim țipăm „misoginism”… Oare nu mai știm să refuzăm politicos și uman un pețitor fără noroc? Sau să acceptăm demn că un favorit nu ne dorește pur și simplu și nu pentru că ar detesta femeile?…
