Bunica mea, o femeie de aproape 90 de ani cu o sănătate fizică impecabilă, m-a întrebat privindu-mă direct în ochi, cu un aer ușor amuzat, cine sunt. I-am explicat că sunt Ana, nepoata ei, fata lui Cristi, băiatul ei. S-a întors către tatăl meu și i-a spus: Auzi, Cristi, doamna asta zice ca e fata ta! Sunt zile în care îl întreabă pe soțul ei (sunt căsătoriți de 60 de ani) cine este, cu o adresare formală și ușor iritată (Cine ești dumneata, domnule?). Sunt zile când îl vede pe soțul meu (îl știe de 10 ani) trebăluind prin curte și i se face frică de el, ascunzându-se în casă de străinul care i-a invadat curtea. Are Alzheimer. Doctorul ne-a spus că relația părinte-copil e una cu adevărat specială și, deși nu e o regulă în Alzheimer, de multe ori ultima persoană pe care bolnavul de Alzheimer o uită este copilul său. Deci va veni un moment trist când îl va uita și pe fiul ei.
Nu trebuie să vă spun cât de dureros și de absurd este să vezi o persoană dragă suferind de această boală. Însă această poveste de familie m-a făcut să mă gândesc la memorie și la modul în care memoria ne definește esențialmente ca părinți. Pentru că o persoană despre care nu-ți mai amintești că e copilul tău nu e decât un străin amabil. După ce mi-am născut primul copil, țin minte perfect cum într-o dimineață m-am trezit privită tandru de bebelușul meu. Eram îmbrățișați, ne era cald și bine iar așternuturile miroseau a somn de bebeluș (aroma egală cu ambrozia pentru cei care nu știu deja despre ce vorbesc) și lapte matern ; ne uitam unul în ochii celuilalt și ne iubeam. Atunci mi-am spus cu voce interioară de o claritate rară : trebuie să țin minte acest moment cât voi trăi – să simt la maxim fiecare stimul : lumina, culoarea, temperatura, mirosul, textura, emoția – și să le fixez în materia mea cenușie pentru toată viața. În timp ce începusem să înregistrez conștient fiecare parametru al experienței am realizat surprinsă că, preocupată de efortul meu premeditat de a-mi imprima momentul, mă retrăsesem din el, nu-l mai trăiam. Așa că am abandonat rolul de fotograf al vieții și m-am bucurat de starea de vedetă a vieții. Evident, momentul oricum a rămas viu în mintea mea și sper să rămână așa.
În cartea sa despre memorie, jurnalistul Joshua Foer explica cum, trăind momente deosebite – călătorii exotice, întâlniri inedite, noi experiențe – iți poți efectiv prelungi viața deoarece aceste momente ieșite din comun se transformă în amintiri durabile ceea ce face ca viața să pară mai lungă. Defapt, cu cât iți amintești mai multe cu atât simți că ai trăit mai mult. În schimb, zilele obișnuite și rutina nu lasă o impresie semnificativă în memoria noastră și deobicei aceste trăiri trec fară să lase prea multe urme. Dar asta nu înseamnă că, chiar și în mijlocul rutinei, nu ți se poate întâmpla un moment de mare frumusețe și tandrețe, precum cel descris de mine, și care merită ținut minte.
Poate un ajutor în a memora viața este bineînțeles fotografierea sau filmarea ei. Și aici pot spune că am o experiență bogată – bunicul meu, un pasionat cameraman amator, s-a încăpățânat timp de 40 de ani să filmeze (mai întâi cu o cameră de 16mm, apoi cu una VHS și la sfârșit una cu minidisc) viața copiilor sau apoi viața nepoților săi. Deși el nu mai este viu de mai bine de 10 ani ne-a lăsat moștenire o bibliotecă cu 10 rânduri de rafturi pline de casete pe care acest familist convins și entuziast a documentat cu nemărginită răbdare și dragoste mii de ore de viață vie a 2 generații surprinse mai ales la vârsta copilăriei: ore și ore cu bebeluși (acum bunici la rândul lor), copii învățând să meargă, școlari în prima zi de scoală, zeci de aniversări, de petreceri, de vancanţe la munte și la mare, cadre puricoase pe la țara cu străbunici născuți în sec. XIX, sfioși în fața camerei de luat vederi. Am făcut efortul să le trecem pe toate pe digital însă dragilor, vă spun cu mare tristețe și rușine față de neonorarea acestei moșteniri fară preț: nu avem timp să ne uitam la ele decât foarte rar. Dar când ne uităm râdem și plângem în același timp pentru că defapt motivul pentru care ne uităm este ca să îl mai vedem pe el – iar tragicomedia vieții de regizor în spatele camerei de luat vederi devine evidentă: el apare cel mai puțin în aceste filme de familie! Dragul de el, ne filma pe noi (pentru că el dorea să ne imprime pe noi ca momente princeps ale vieții lui) iar pe el nu se surprindea decât câteva secunde, facandu-și singur cu mâna în vreo oglindă – noi eram prea ocupați trăind ca să îl filmăm și pe el, în plus credeam că e nemuritor. Ei bine el a murit și noi îl căutam acum prin casete ca să îl arătăm copiilor noștri care nu l-au mai prins în viață.
Poate o să ziceți că acum e mai ușor să revezi albume de viață de când cu aparatele noi, digitale. Poate – însă experiența mea este că miile de poze pe care le facem cu minunile tehnologiei le facem și apoi le uităm într-un folder. E trist, e foarte trist. Dar într-un fel mă face să realizez mai acut ca niciodată că cea mai bună metodă să iți imprimi viața este să o trăiești. Ochii minții sunt cel mai bun cinematograf al vieții – și cu mult mai tragic decât faptul că nu mai avem timp să ne uitam la viața noastră documentată pe casete sau poze este când acest cinematograf arde și viața trăita se pierde, lăsând în urmă o coajă de om ca bunica mea, în unele momente. Ceea ce iar, mă întoarce la adevărul simplu și zdrobitor că scopul în a trăi viața nu este ca să ți-o poți aminti mai târziu, ci pur și simplu, ca să trăiești viața. Pentru că nimeni nu îți garantează că ți-o vei aminti.
