Fiind un copil cu o copilărie fantastic de frumoasă, una din preocupările mele de părinte este să le las copiilor mei ca moștenire măcar câteva dintre experiențele care mi-au însorit mie primii ani de viață.
Făcând curat într-un dulap vechi, am găsit pusă bine la păstrare o felie din copilăria mea: o casetă (ea însăși un memento negru și prăfuit al tehnologiei video de dinainte de era digitală) cu desenul animat Disney „Mica Sirenă”. Nu vă pot spune cât de tare m-a bucurat descoperirea – era desenul meu animat preferat în copilărie: m-a încântat muzica superbă, animația barocă, realizată de mână, și, evident, povestea fetei rebele care dorește să își trăiască propria viață, nu cea hărăzită ei de statutul de prințesă a mării. Cel mai muzical dintre desenele Disney (poate și pentru că muzica și cântecul erau chiar subiecte în acțiune), „Mica Sirenă” mi-a încântat copilăria într-un moment când ieșeam din epoca gri a comunismului și nu văzusem decât desene binecuvântate de PCR: Mihaela, Miaunel și Bălănel și plicticoasele desene cu personaje de plastilină ale bulgarilor. Vă imaginați ce șoc cultural am avut la 7 ani, când am văzut filmul pe casetă – m-am îndrăgostit pe viață. Până în ziua de azi pot să o desenez pe Ariel cu ochii închiși și știu toate cântecele pe de rost.
În fine, entuziasmată la culme și cu caseta în mână, mi-am chemat băieții și am început să le povestesc despre acest minunat desen animat și cât de tare mi-a plăcut mie când eram un pic mai mare ca ei. Am mers cu entuziasmul într-atât de departe încât am șters de praf videoplayer-ul (altă relicvă din Paleozoic) și le-am pus filmul.
Cei mici s-au molipsit de entuziasmul meu și s-au așezat ca la cinematograf, atenți și cuminți ca niște elevi în prima zi de școală. Au urmărit, au pus întrebări și per total nu au fost prea impresionați, spre dezamăgirea mea.
Mi-am spus că probabil sunt prea mici și că o să mai încerc peste vreo doi ani să îi conving. Oricum, concluzia pe care au tras-o ei după ce au văzut filmul a fost că era despre un crab roșu cu gură mare (ceea ce în mare măsură e adevărat, crustaceul Sebastian fiind prezent pe ecran în mai toate scenele și fiind și cel mai vocal personaj).
Un cântec de sirenă
La vreo două zile de la această vizionare cu succes moderat, îmi făceam de lucru în bucătărie fredonând una din melodiile din film, când Filip s-a oprit brusc din joacă, a venit la mine și cu un zâmbet larg mi-a spus: „Mami, asta e cântecul crabului!” Am rămas cu gura căscată. Recunoscuse melodia din film. Apoi mi-a cerut fără să stea pe gânduri: „Cântă cum cânta vrăjitoarea!” I-am cântat și s-a extaziat alergând la frățiorul lui ca să-l anunțe de minune: „Vino repede, că mami cântă ca în desenul cu crabul!” Din bucătărie am auzit tropăiala desculță a celor doi frați, care veneau val-vârtej să îmi ceară un recital complet: „Mami, cântă și cântecul sirenei! Mami, mai cântă o dată cântecul crabului!” Și tot așa, și încă de trei ori de la capăt.
Băieții mei reținuseră toate melodiile. Nu am putut să cred că ore în șir s-au amuzat agățați de gâtul meu, cerându-mi să le cânt cântecele din „Mica Sirenă” – dar nici eu nu m-am lăsat mai prejos. Momentul de comuniune a venit. Mi s-a îndeplinit dorința de a le servi o felie din copilăria mea, iar aceasta să le placă la fel de mult cum mi-a plăcut și mie.
