Un subiect comentat și discutat în mod regulat de către părinți, psihologi și educatori este modul în care ne manifestăm dragostea față de copiii noștri și mai ales până la ce vârstă putem să o facem.
De fiecare dată când îl întâlnesc, subiectul mi se pare ridicol. Este că și cum ne-am întreba din când în când cum trebuie să bem apă și mai ales până când. E adevărat că fiecare părinte are modul propriu de a-și exprima dragostea față de copil; în mare parte, acest tip de relaționare se transmite de la o generație la alta, de la părinți la copii.
Bineînțeles, contează și personalitatea fiecăruia. Unii părinți își sărută și mângâie copilul, în timp ce alții îi spun cuvinte calde sau își manifestă dragostea cumpărându-i tot felul de lucruri – pe care copilul le cere sau despre care părinții înșiși cred că i-ar face plăcere.
Însă cele mai aprinse discuții, din câte am observat, privesc afecțiunea fizică față de copiii noștri. Psihologi și psihiatri avertizează sumbru asupra pericolelor la care ne expunem copiii atunci când îi sărutăm cu zgomot pe guriță sau îi îmbrățișăm, ca și cum le-am sădi semințele unor disfuncții emoționale și sexuale. Nimic nu mă înfurie mai tare decât un străin care îmi spune cum să-mi ating copilul. Numai copilul meu are dreptul să-mi spună cum să-l ating. Detest faptul că unii experți extrapolează de la cele câteva cazuri absolut nefericite, dar rare, în care părinții și-au abuzat fizic copiii, recomandându-ne nouă, majorității echilibrate, să nu ne iubim copiii prea tare, să nu îi pupăm pe gură, să nu dormim cu ei, să nu facem baie cu ei, să nu le oferim mângâiere fizică.
Afecțiunea fizică este importantă
Fiecare părinte sănătos la cap are dreptul să-și exprime cum crede de cuviință afecțiunea fizică față de copilul său, atâta timp cât respectă drepturile copilului și bineînțeles atâta timp cât și copilul îi confirmă că acesta este modul în care vrea să simtă iubirea fizică a părintelui.
Nu suntem numai rațiune, suflet și inimă – suntem trup, viu și cald și simțitor, și avem nevoie de atingere ca să existăm în integralitatea noastră. Ne-am izolat trupurile și astfel ne-am însingurat iremediabil când am hotărât că nu e „politically correct” să ne atingem unii pe alții în scop non-sexual. Cel mai acut se vede această însingurare în relația noastră cu copiii și cu bătrânii. Facem confuzii grave atunci când credem că evitând atingerea fizică le dăm independență copiilor noștri sau că ne manifestăm respectul pentru vârstnici. Nu facem decât să ne privăm și pe noi, și pe ei de o dimensiune esențială a existenței umane. Un studiu făcut de Universitatea Berkeley demonstrează cât de fundamentală este atingerea pentru oameni și cum ne-am amputat, din motive de corectitudine politică, acest canal de comunicare esențial pentru o viață împlinită.
Să ne drăgălim deci fără probleme copiii până când ne spun ei altfel, să ne îmbrățișăm bătrânii, să ne mângâiem prietenii și să nu mai tresărim ca arși când ne atingem accidental de cineva pe stradă. Eu, când pățesc asta, pun mâna cu blândețe pe antebrațul sau umărul străinului de care m-am lovit din greșeală și îmi cer scuze cu zâmbetul pe buze. Un contact simplu și civilizat, în urma căruia nu de puține ori mi-am făcut un prieten sau o prietenă.
