Am o mărturisire de făcut: empatizez total cu femeile care au fost hărțuite sau agresate, dar nu cunosc de fapt cum e să îți fie frică să mergi pe stradă. Secretul meu? E simplu. Nu, nu evit zonele rău-famate și nici hainele sexy. Doar că sunt o femeie cu aceeași greutate ca LeBron James. Da, pe cântar sunt cât jucătorul acela uriaș care a făcut istorie în baschet. Tare, nu?
Asta nu înseamnă
că bărbatii nu întorc capul după mine pe stradă. O, ba da, îl întorc, și încă din plin. M-a făcut mama atât de sexy încât, și la greutatea lui LeBron, îmi fac admiratori de toate felurile, chiar și când ies din casă direct din pat, cu haina peste pijama. Numai că, vedeți voi, la peste 100 de kile te miști cu siguranța de sine a unui animal mare care știe că nu are prădători naturali. Iar pentru o femeie, senzația asta schimbă total regulil
e jocului. Nu aș schimba senzația asta pe nicio vanitate de tip „size zero”. Eu am fost mare de mică și am crescut așa. Am văzut și cum e să fii „size zero” și nu mi-a plăcut. Nu mi-a plăcut pentru că nu mă regăseam eu acolo, în corpul ăla împuținat. Era ca o haină prea mică și jur că mă strângea pe la toate cusăturile. Și nu, nu mi-a plăcut pentru că în lumea asta, ca femeie cu fizic clasic poți fi luată pe sus și violată în tihnă. Poți fi bătută pană ești băgată în spital sau ucisă ca un miel, fără să ai vreo șansă.
Țin minte un episod din copilărie. În clasa a VI-a am avut o excursie de zi la un muzeu, unde ne-am deplasat toată clasa cu autobuzul. În autobuz, am prins un loc liber. În fața mea, o coleg
ă stătea în picioare. Un onanist bătrâior a luat-o rapid la ochi, s-a strecurat înspre ea și a început să se frece de ea, fără pic de jenă. Fata a înghețat și, după ce m-a privit cu groază, a închis ochii. M-am ridicat, am pus-o pe scaunul meu și m-am interpus între el și ea, privindu-l fix în ochi. Deja din clasa a VI-a eram o fetiță redutabilă, la vreo 90 de kile. S-a oprit, s-a întors pe călcâie și a coborât la prima. Nu mi-a fost frică, doar silă. Dar privirea colegei mele, de groază absolută și rușine, mă va urmări pentru totdeauna.
Mărturisesc c
ă atunci când atrag priviri lascive din partea bărbaților nu mă deranjează. Sunt frumoasă, știu asta și, de ce să mint, îmi place să fiu admirată. Bărbații au tot dreptul să se uite, așa cum și eu am tot dreptul să îi ignor.
Ceea ce mă uluiește însă la unii dintre acești bărbați e ceva ce iese ca uleiul la suprafață, după ce se dezmeticesc și își dau seama că le-a plăcut o femeie cât malul: valul de ură care vine în momentul în care realizează că, ipotetic, dacă ar fi să încerce să mă forțeze nu ar avea nicio șansă. Eu știu asta și ei știu asta. Clipa aia când mă măsoară mai bine din priviri și înțeleg că vor pierde, fiind nevoiți să accepte că nici dacă ar vrea nu ar avea cum să mă domine fizic, este clipa în care ei mă urăsc cu toată ființa lor. A
tunci mă bucur cel mai tare că sunt cât LeBron. Dar eu mă simt bine așa – și dacă există vreo femeie născută să fie mare, eu sunt aia.
Dar mă gândesc cu groază la restul femeilor, care nu au fizicul meu de cetate medievală – sau îl au, dar fără siguranța de sine pe care ar trebui să ți-o dea un corp de dimensiunea asta. Cum or merge ele pe stradă? Cum e să te privească bărbații, iar unii dintre ei să-și facă acel calcul mental și să le dea pe plus? Cum e să înțelegi asta și că, dacă bărbatul ar decide să acționeze, nu ai avea nicio sansă? Nu îmi pot imagina și nici nu vreau să îmi imaginez. Dar realitatea este că asta este ceea ce trăiesc cele mai multe femei. Și pentru asta nu trebuie să își facă toate corp de cetate, cum am avut eu norocul să am din n
ăscare. Pentru asta trebuie ca soc(i)ETATEA să se asigure că ele sunt în siguranță, orice corp ar avea.
Later Edit: îmi scriu și bărbați care nu sunt cât LeBron și au fost victime ușoare pentru agresori. Această postare este dedicată și lor. Faptul că și cei care nu se pot apăra singuri se pot bucura de siguranță face diferența dintre o societate civilizată și o junglă.
