Tu ce specie de mamă eşti?
Mama TIGRU
Primul a fost cartea scrisă de o mamă americancă de origine chineză care scrie despre viziunea asiatică asupra parentingului, o viziune axată pe disciplina draconică: disciplina mamei de a-și împinge copiii pentru a reuși performanțe academice, sportive sau artistice și disciplina copilului de a munci enorm în fiecare zi pentru a putea atinge aceste performanțe. Povestea ei – a Mamei-Tigru – te inspiră și te șochează uneori deorece ridică întrebări pe care orice părinte și le pune la un moment dat: e oare sănătos parentingul de sorginte vestică care ne învață să lăsăm copiii liberi să–și exprime personalitatea neîngrădit, fară să îi strunim aproape deloc? E oare abuz metoda asiatică de a forța până la lacrimi un copil să fie campion pentru a-și asigura succesul în viață ? Este clar că vorbim despre două filosofii de viață diferite: una bazată pe consolidarea încrederii în proprile forțe ale copilului prin performanță și una prin libertate.
Mama Hiroshima
Următoarea specie de mamă a apărut la puțin timp, în cartea unei mame academician, care la 37 de ani primește o bursă de 6 luni în Japonia pentru a scrie o carte despre supraviețuitorii de la Hiroshima. Cu acordul soțului care urma să aibă grijă de cei doi copii de 3 și 5 ani, ea pleacă la bursă. Scrie o carte de succes și ia o decizie controversată : să devină mamă part-time. Pur și simplu hotărăşte că rolul de mamă full-time nu a făcut-o fericită niciodată mai ales că recunoaște că nu ea ci soțul ei a insistat să aibă copii. Nu-și părăsește efectiv copii însă divorțează și încredințează custodia copiilor săi tatălui lor, mutându-se într-o casă învecinată. Își vede aproape zilnic copiii, petrece timp cu ei dar ei dorm în casa tatălui lor, acesta fiind părintele full-time. Ea are timp de cariera și de viața ei spunând că acest aranjament a făcut-o să fie o mamă mult mai bună decât înainte deoarece acum este fericită și relaxată, iar timpul pe care îl dedică copiilor săi este unul de calitate. Specia ei de parenting part-time – botezată Mama-Hiroshima (după numele orașului în care a avut revelația care i-a schimbat viața)- a provocat reacții la fel de intense ca și prima deoarece a pus problema viziunii noastre despre ceea ce înseamnă să fii o mamă bună. Oare trebuie să ne dedicăm trup și suflet rolului de mamă chiar și atunci când nu ne regăsim deloc în acestă postură, iar asta ne face nefericite? Oare odată ce iei decizia să faci copii îți iei un angajament absolut față de ei, un angajament care transcede nevoia noastră de autenticitate față de propria persoană și pe care dacă îl încălcăm devenim mame rele, denaturate?
Mama Dragon
A treia specie de mamă este Mama-Dragon și pornește de la viața unei mame aflate într-o situație tragică: o mamă al cărei copil s-a născut cu o boală incurabilă ce nu îi permite să trăiască decât câțiva ani. Această mamă ne povestește într-un articol emoționant cum încearcă să–și trăiască pe deplin rolul de mamă a unui copil fară viitor – un copil pentru care nu există decât prezentul. Pentru ei parentingul se axează pe a oferi confort și iubire. Ea nu are de ce să–și facă griji pentru viitorul academic al copilului său, pentru sănătatea dinților (îl lasă să mănânce dulciuri cât poftește) sau pentru orice alte obiective de termen lung care, trebuie să recunoaștem, ne condiționează masiv, nouă, celorlalți părinți cu copii sănătoși, modul în care îi creștem. Bebelușul său, care probabil nu va trai mai mult de 3 ani, se bucură de zahăr, desene animate și răsfăț de câte ori vrea. Această mamă mărturisește că experiența sa de mamă este total atipică și ceilalți părinți nu îndrăznesc să se raporteze la ea.
Dar ea extrage un sfat din povestea sa tragică, sfat care, cu toate că nu ne place deloc să-l auzim, trebuie să-l acceptăm : că de fapt pentru noi toți, părinți și copii, singura experiență absolută este prezentul – viitorul pentru care ne croim în permanență prezentul este întotdeauna incert. Și această poveste ridică întrebări grele pentru un părinte obișnuit: e oare bine să ne îngrijim exclusiv de prezentul copiilor noștri, fară să îl complicăm de dragul unui viitor incert? Sau ideea însăși de a crește cu succes copii are la baza condiționarea prezentului pentru materializarea unui viitor bun?
A fi părinte e sublim de frumos și crâncen de greu. Înțeleg cât de important este să ne creștem copiii ambițioși și gata de luptă, dar nici să nu le strivim personalitatea neacordându-le spațiul pentru exprimarea propriei lor persoane; că atunci când devii mamă îți iei un angajament dar când acest angajament te strivește ca persoană și femeie, trebuie măcar să ai curajul să renegociezi termenii pentru că câteodată e mai bina să fii o mamă part-time bună decât o mamă full-time rea; că uneori trebuie să fim alături de copiii noștri în prezent, simplu și a-responsabili, eliberați de sub tirania tuturor acelor pași corecți pe care credem că dacă îi facem ne vor duce către un viitor pozitiv, pentru că uneori, s-ar putea ca numai aceste momente să ne rămână.
