Mama Tigru
O carte scrisă de o americancă de origine chineză descrie viziunea asiatică asupra parentingului, una axată pe disciplină draconică: pe de o parte, disciplina mamei (de a-și împinge copiii către performanțe academice, sportive sau artistice), de cealaltă a copilului (de a munci enorm în fiecare zi pentru a putea atinge aceste performanțe).
Povestea Mamei-Tigru inspiră și șochează pentru că ridică întrebări pe care orice părinte și le pune la un moment dat: e oare sănătos parentingul de tip vestic, care ne învață să lăsăm copiii să-și exprime personalitatea liber și neîngrădit? E oare un abuz metoda asiatică de a forța până la lacrimi un copil să fie campion, ca să-și asigure succesul în viață? Este clar că vorbim despre două filosofii de viață diferite.
Mama Hiroshima
Un alt tip de mamă este ilustrat de o profesoară universitară care la 37 de ani a primit o bursă de 6 luni în Japonia pentru a scrie o carte despre supraviețuitorii de la Hiroshima. Cu acordul soțului, care urma să aibă grijă de cei doi copii de 3 și 5 ani, a plecat la bursă, a scris o carte de succes și a luat apoi o decizie controversată : să devină mamă part-time. Pur și simplu, a decis că rolul de mamă full-time nu a făcut-o fericită niciodată, mai ales că nu ea, ci soțul insistase să aibă copii. A divorțat, s-a mutat într-o casă învecinată, pentru a-și vedea aproape zilnic copiii și a petrece timp cu ei. Însă copiii au locuit cu tatăl lor, părintele full-time. A câștigat timp pentru cariera și viața ei, spunând că acest aranjament a făcut-o să fie o mamă mult mai bună decât înainte, deoarece a putut fi fericită și relaxată, timpul pe care îl dedica celor mici fiind unul de calitate.
Această variantă de parenting – numită Mama-Hiroshima, după numele orașului în care a avut revelația care i-a schimbat viața, a provocat reacții la fel de intense. Ce înseamnă să fii o mamă bună? Trebuie să ne dedicăm trup și suflet rolului de mamă chiar și atunci când nu ne regăsim deloc în această postură? Decizia de a avea copii înseamnă un angajament absolut față de aceștia, care transcende nevoia noastră de autenticitate față de propria persoană și pe care, dacă îl încălcăm, devenim mame rele, denaturate?
Mama Dragon
Originea tipologiei Mamei-Dragon se află într-o întâmplare tragică: povestea unei mame al cărei copil s-a născut cu o boală incurabilă, cu o speranță de viață de doar câțiva ani. Această mamă a povestit într-un articol emoționant cum a încercat să-și trăiască pe deplin rolul de mamă a unui copil fără viitor, pentru care nu există decât prezentul. Pentru ei, parentingul înseamnă a oferi confort și iubire. Ea nu are de ce să-și facă griji pentru viitorul academic al copilului său, pentru sănătatea dinților (îl lasă să mănânce dulciuri cât poftește) sau pentru orice alte obiective pe termen lung. Bebelușul, care probabil nu va trăi mai mult de trei ani, se bucură de zahăr, desene animate și răsfăț de câte ori vrea. Această mamă mărturisește că experiența sa este total atipică și ceilalți părinți nu îndrăznesc să se raporteze la ea.
Dar ea extrage un sfat din povestea sa tragică: pentru noi toți, părinți și copii, singura experiență absolută este prezentul – viitorul pentru care ne croim în permanență prezentul este întotdeauna incert. Și acest exemplu ridică întrebări dificile: e oare bine să ne îngrijim exclusiv de prezentul copiilor noștri, fără să îl complicăm de dragul unui viitor incert? Sau ideea însăși de a crește cu succes copii are la bază condiționarea prezentului pentru un viitor presupus mai bun?
Personal, nu am răspunsuri. A fi părinte e sublim de frumos și crâncen de greu; este important să ne creștem copiii ambițioși și gata de luptă, dar nu trebuie să le strivim personalitatea nelăsându-le spațiu să se exprime; atunci când devii mamă îți iei un angajament, dar când acesta te strivește ca persoană și femeie, trebuie măcar să ai curajul să renegociezi termenii, pentru că uneori e mai bine să fii o mamă part-time bună decât o mamă full-time rea; că uneori trebuie să fim alături de copiii noștri în prezent, simplu și eliberați de tirania responsabilității față de viitor, pentru că s-ar putea ca numai aceste momente să ne rămână.
