Printre zecile de apeluri pe care le primesc zilnic în rutina mea de activist există apelurile acelea care încep cu o lungă tăcere. O tăcere vie, grea. Am învătat să nu închid, să aștept. Tăcerea este urmată de plâns și, printre suspine, de o poveste despre cum dragostea s-a transformat în înjurături și pumni. Despre cum în loc de sărutări, mângâieri, grijă și respect în chip de dovezi ale iubirii, unele femei ajung în punctul în care cred că dragostea poate fi demonstrată prin bătăi și blesteme.
Cele mai multe povești sunt parcă trase la indigo. Pe coloana sonoră a celor mai multe povești se aud voci și plânsete de copil.
Sunt femei care se trezesc cumva din acest coșmar și, cu noduri în gât, mă sună și cer ajutor. Orice ajutor.
Le ascult, le felicit pentru puterea lor de a căuta o ieșire, și le îndrum către echipa Anais, specializată în combaterea violenței domestice. Pentru ca de ani de zile colaborez, pe muteste, cu
