Deși alăptarea este un act fiziologic cu impact benefic major asupra sănătății copiilor și mamelor deopotrivă, despre care nu ai crede că poate fi influențat de cultură sau religie, el a fost și este totuși într-o relație strânsă cu religia și cultura, cum sunt de altfel și alte acte fiziologice (iar feminista din mine nu se poate abține să nu observe că majoritatea funcțiilor trupești regularizate prin norme culturale și/sau religioase sunt mai ales cele care țin de fiziologia feminină: menstra, concepția, nașterea, alăptarea).
Interesul pentru modul în care diferitele religii se raportează la alăptare mi-a fost trezit de decizia din 2008 a Vaticanului de a scoate din faimoasele sale depozite de comori interzise tablouri și icoane înfățișând-o pe Sfânta Maria cu sânul dezgolit și alăptându-l pe copilul Iisus. Aceste imagini, considerate indecente timp de 4 secole de către Vatican, sunt botezate generic Madonna Lactans și experții spun că își au originea în arta precreștină care o arată pe zeița Isis alăptându-l pe zeul Horus. Între secolele XII şi XIV au adundat astfel de imagini mai ales că aceasta este perioada în care religia creștină începe să o venereze pe mama Mântuitorului, acordându-i un loc de frunte în tematica artistică.
Interesant este că, în Europa Catolică a Evului Mediu, alăptarea propriilor copii a devenit problematică din cauza relației între alăptare și fertilitate. Având în vedere că religia catolică încuraja doar actul sexual care avea ca scop procrearea și ştiindu-se că, în general, alăptarea avea efect contraceptiv, devenise o problemă pentru proaspetele mame din păturile sociale superioare să–și alăpteze copiii, deoarece puteau fi bănuite că fac sex recreativ cu soții lor în această perioadă în care nu pot procrea. Așa că femeile cu stare au găsit o soluție interesantă ca să își păstreze onoarea și viața sexuală permisă de Biserică: au angajat doici – femei din pături sociale inferioare care aveau lactație și care le puteau alăpta copiii contra-cost. Ei bine, acest obicei a devenit foarte popular în rândul mamelor înstărite, iar acest fenomen a avut un efect artistic neașteptat: tocmai pentru că alăptarea a devenit o activitate făcută de femeile fără stare, Biserica Catolică a încurajat arta înfățișând-o pe Sfânta Maria alăptând, însă în haine simple – scopul era de a populariza venerația pentru Sfânta Maria, arătând-o umană și umilă, în contrast cu portretizările de până atunci care o arătau în straie bogate, ca Împărăteasă a Cerurilor.
Chiar și așa, politica Bisericii Catolice s-a schimbat radical în sec. XVI, când a fost puternic descurajată nuditatea în arta religioasă – tot atunci Biserica a început să ascundă toate operele de artă religioasă de tip Madonna Lactans.
Spre deosebire de Biserica Catolica și relația ambiguă, mai degrabă negativă pe care o avea cu alăptarea, Biserica Protestantă avea o poziție clară și intransigentă: mamele trebuiau să–și alăpteze ele însele copiii, altfel săvârșeau un păcat grav, fiind afurisite de către Biserică și comunitate ca femei rele și egoiste. Alăptarea era divinizată mai ales în rândul Puritanilor, al căror întreg discurs religios era construit pe metafora alăptării (preoții erau considerați sânul lui Dumnezeu, iar credincioșii erau chemați la slujba duminicală pentru a suge de la sânul credinței, pierderea credinței era considerată o înțărcare, iar viața eternă ți-o petreceai la pieptul Domnului, unde te hrăneai cu grația divină). Cu toate acestea, în rândul comunităților de coloniști din America secolului XVIII, practica angajării doicilor era în floare, iar ziarele erau pline de anunțuri ale femeilor care își ofereau serviciile (semn că religia era totuși mai puțin aplicată decât legile economiei de piață).
La fel de clar în recomandările privitoare la alăptare este și Coranul: în Cartea Sfântă a Islamului mamele sunt învățate să–și alăpteze copiii cel puțin 2 ani, iar decizia de a înțărca trebuie luată în comun cu tatăl copiilor. Mai mult, alăptarea este considerată un act parental suprem, astfel că dacă o mamă alăptează copilul altcuiva, acest copil devine și copilul său, fiind frate/soră de lapte cu proprii ei copii. Această relație de parentalitate prin alăptare este atât de puternică încât frații de lapte nu au voie să se căsătorească între ei, deși nu există în fapt niciun grad de rudenie între ei.
În religia iudaică, alăptarea este văzută favorabil în general, fiind recomandată timp de 2 ani până la maxim 4-5 ani. Consumul de lapte matern muls este considerat kosher atât pentru copii, cât și pentru adulți (adică conform cu legile alimentare iudaice). Interesant este că alăptarea este tratată în Torah marginal și mai mult în relație cu alte procese fiziologice femeiești (menstra, ovulația, lăuzia) care sunt analizate în detaliu și care au parte de reguli bine definite ce guvernează viața femeii.
La hinduși, alăptarea e integrată în ritualuri religioase complexe. Deși e văzută pozitiv și discursul religios hindus folosește din plin metafora alăptării (sânul și laptele matern sunt simboluri ale longevității și dulceții nectarului) iar arta hindusă abundă de zeități cu sâni dezgoliți și plini, în ceremonia care se realizează la nașterea copiilor, inițierea alăptării este întârziată pentru că tatăl (sau o rudă de sex masculin) să hrănească nou-născutul cu o gura de unt clarifiat și miere dintr-o linguriță de aur pentru a-i conferi înțelepciune și inteligență. În acest timp, rudele de sex feminin spală simbolic sânii mamei pentru a o pregăti de alăptare. Importanța pe care religia hindusă o dă acestei mese simbolice înainte de alăptare a avut un efect cultural bizar: colostrul, primul lapte extrem de hrănitor și benefic pentru nou-născut, a dobândit o reputație proastă, fiind considerat uneori chiar otrăvitor, fiind muls și aruncat până la apariția laptelui matur.
Este fascinant cum un act atât de simplu, de firesc și de propriu fiziologiei noastre de mamifer de succes a devenit un act pe care religia, cultura și economia de piață îl reglează în fel și chip. Abia recent umanitatea a considerat de cuviință să reașeze alăptarea acolo unde îi este locul prin politici globale de sănătate publică întemeiate pe medicina bazată pe dovezi și menite să promoveze exclusiv interesul suprem al copilului și al mamei. Organizația Mondială a Sănătății, UNICEF și alte organizații care promovează alăptarea și-au asumat rolul greu de a recalibra religii, culturi și interese economice pentru a repune în drepturi primul act de parentalitate responsabilă, sau mai simplu spus, primul act de iubire pentru copiii noștri.
