De fiecare dată când se întâmplă o moarte sau o suită de morți anunțate în România (pentru ca da
, Giulesti, Colectiv si acum Piatra Neamţ erau tragedii cât se poate de previzibile) sunt foarte ispitită să mă simt și eu vinovată, să dau din cap cu aprobare spășită când mai marii momentului decretează, sobru și cavernos, că pentru nenorocirea de față suntem cu toții vinovați deoarece timp de 30 de ani am închis ochii la prăduirea, incompetența și demagogia sistemică.
Apoi stau un pic și mă gândesc. Eu acum 30 de ani aveam 8 ani. Eram clasa a 2-a. Învățasem cu brio Abecedarul. Iar de la 25 de ani, de când eram cu burtă la barbie cu primul născut, mă lupt, băi nene, cu sistemul, de ne-au mers fulgii și mie, și sistemului.
E lupta mea
De 13 ani mă lupt să modific protocoale, să schimb legi, merg să votez cu oamenii care promit să facă asta, să ajut oamenii care au funcții că să facă asta, indiferent de sigla politică, pierd nopți că să scriutone de solicitări, sesizări, propuneri și reacții. Promovez vaccinarea aflată în cădere liberă în țară noastră, răspund zi și noapte la apeluri de la femei bătute și le îndrum, donez haine, jucării, rechizite și facilitez accesul la servicii medicale pentru cei mai bătuți de soarta concetățeni. Mă expun personal, eu și familia mea, atacurilor unor industrii sinistre, că cea a tutunului, a traficului de carne vie, a maidanezilor, că să le zgudui atât cât pot și să salvez niște oameni din ghearele lor. Mă lupt pentru promovarea drepturilor omului, a științei și pentru medicină bazată pe dovezi, atrăgându-mi oprobiul bigotilor și conspiraționiștilor în loc îmi văd liniștită de treaba. În loc să-mi umplu valiza cu suveniruri, aduc Euthyrox și Siofor din străînătate și îl dau gratis celor care nu-și mai pot trăi viață fără ele.
Să mai zic? Mai zic!
A venit pandemia peste noi? Eu, simplu cetățean ONGist și colegele mele am cărat sacoșe cu alimente mamelor rămase paupere, am promovat măsurile de protecție pe cheltuiala noastră, am gândit și am muncit la proiecte care să ajute mamele cu Covid din spitale, separate de bebelușii lor, am organizat linii telefonice de ajutor gratuit pentru ele și am donat și distribuit măști, halate și dezinfectant cadrelor medicale din prima linie. Am donat calculatoare și imprimante pentru copii că să poată facă școală online și echipamente audio-video școlilor care nu aveau de niciunele pentru că primarii cheltuiseră tot bugetul pe afișe de campanie.
Aflu mai deunăzi că suntem menționați de #UNESCO (da, UNESCO ăla, știți voi United Nations Educațional, Scientific and Cultural Organization pentru modul în care am răspuns nevoilor mamelor în pandemie. Mă bucur dar nu pentru mult timp că apoi aud, în epilogul incendiului de la Neamț, că sunt și eu vinovată de moartea cumplită a unor oameni fără apărare.
Și în momentul ăla, mă simt, da, va jur, mă simt și eu vinovată. Că nu am făcut mai mult, că nu am început de la 8 ani să mă implic. Poate dacă eram o elevă mai bătăioasă, mai implicată civic, dacă mă luăm cu Miniștrii la tranta începând din clasa a 2-a, poate azi România arată altfel.
Dar în fapt, asta e diferența între noi, ăștia care de la micimea noastră dăm din coate cât putem noi de tare să facem bine și ei, care de la înălțimea funcției lor dau din gură că să se disculpe elegant cu o retorică plină de morgă. Noi ne simțim vinovați chiar dacă nu e vină noastră, iar ei, cei vinovați, nu.
Vina are nume și prenume, funcție și mandat plus salarii și pensii pe măsură. Acolo să căutați complicii la vinovăție, nu la ”noi toți”.
